Scriam la un moment dat despre noi începuturi care urmam să le trăiesc anul acesta. Dar nimic nu avea să mă pregătească pentru un astfel de început...să trăiesc fără tata. TOTUL s-a schimbat. Absolut totul! Toate planurile și speranțele s-au năruit într-o secundă. Am fost întrebată zilele trecute de nenumărate ori ce vom face (eu cu Bogdan). Răspunsul a fost același de fiecare dată...NU STIU!
În ultimii cel puțin patru ani ne-am luptat (uneori și cu morile de vânt) și ne-am sacrificat pe noi și copiii în diverse moduri ca în acest an să reușim să ne împlinim visele. Mai multe... Și am ajuns în momentul de față, când totul s-a schimbat într-o clipă, în care nu știm ce vom face. E foarte complicată situația și greu de explicat. Dar, pe lângă durerea pierderii suferite, mai sunt multe multe regrete și reproșuri personale, ale mele, mama...scumpa de mama...care urmează dimineață să fie operată a cincea oară...la a treia recidivă...care are sufletul frânt în multe multe părticele, plus un trup care n-o mai susține...
În mintea mea sunt milioane de gânduri în secunda asta...
Noi trebuia să ne bucurăm în perioada aceasta...să ne mutăm la casa noastră... să ne bucurăm de rezultatul atâtor ani de muncă și sacrificiu ai lui Bogdan...să înceapă o perioadă frumoasă din viața lui, a noastră...eu să încep din nou serviciul, într-un loc total diferit și nou...copiii să meargă la o altă grădiniță...Filip la creșă...
Dar noi suntem în punctul în care habar nu avem dacă se va mai împlini ceva din ceea ce am sperat, în punctul în care sperăm că mama va trece cu bine peste operația de dimineață și că riscurile explicate de medici să rămână la faza de riscuri și nu situații, în punctul în care noi organizăm un parastas de ziua lui Luca, un copil care nu înțelege de ce ”moșu” stă așa de mult la Dumnezeu...și multe altele...
Nu știu...acesta e răspunsul pe care îl dau la întrebările despre ce va fi cu viața noastră...nu știu!
Mie personal mi-au rămas doar rugăciunile către Dumnezeu...Și mă las în mâinile Lui...
Eu nu mai pot...
