O dimineata la Oncologie

Ora 8:30 dimineata. Dupa doua ore de drum ajungem. Pe holuri nu ai loc sa treci. Oameni de toate felurile. De la batrani care de-abia se mai misca din cauza bolii sau a varstei, pana la copii opriti din joaca de acele care le stapung manutele. Toti isi asteapta randul. Unii zambesc, altii plang, iar altii privesc in gol. Toti au aceasi suferinta, doar ca fiecare o priveste diferit. Cancerul nu are varsta. Nu alege...
Stau la coada la cafea. In fata mea sunt cel putin 20 de persoane. Si ai mei parinti stateau la coada pe vremuri...la lapte, paine. O doamna pare optimista...zambeste, e imbracata in roz si rosu, foarte eleganta. Dar peruca tradeaza boala. Poate ce a fost mai greu pentru ea a trecut...
Un domn imbracat simplu lacrimeaza. Sotia lui incepe azi tratamentul cu citostatice.
Se deschid usile liftului. Un copil e adus pe sectie...in scaun cu rotile. Are in maini un ursulet. Zambeste usor. Ma gandesc la ai mei copii. Si ei au cate un ursulet preferat. Si au varste apropiate cu a baietelului din scaun.
In sala de asteptare e agitatie mare. Medici, asistente, infirmiere si pacienti. Fiecare isi face treaba. Pe niste scaune ingramadite asteapta alti pacienti sa le vina rezultatul analizelor. Oare azi fac tratament? Toti privesc in gol...parca se uita la un spectacol de prost gust.
In saloane e liniste. Patru paturi, patru doamne. Fiecare cu suferinta ei. Isi spune fiecare oful. La un moment dat se face liniste. Doar picurii din perfuzii se mai misca lent...cate trei la fiecare 10 secunde.
Imi termin cafeaua. Trebuie sa plec. Dar mama ramane. Ma voi intoarce maine la ea.